Câteva pagini de literatură...
Jean Bart (1874-1933), comandor, publicist și scriitor, a impus în literatura română „jurnalul de bord” și „schița marină”. Printre operele sale se numără: Jurnal de bord (1901), Datorii uitate. Documente omenești (1916), Prințesa Bibița (1923), În Deltă (1925), Peste Ocean. Note dintr-o călătorie din America de Nord (1926), Schițe marine din lumea porturilor (1928), Însemnări și amintiri (1928), Misterul casei din Sărărie (1929), O corabie românească. Nava-școală bricul „Mircea” (1931). Însă, dintre toate, cel mai cunoscut rămâne romanul Europolis.
„Prin romanul Europolis, Jean Bart – așa cum remarca un cronicar – <<ridică vălul de pe un colțișor de viață nebănuită de noi și sapă în granitul nemurirei fresca traiului cosmopolit>>. Dar prin Europolis, Jean Bart a intenționat în același timp un roman portuar, fluvial și maritim, și comandorul de marină a realizat într-adevăr primul roman al unui port românesc, rămânând până azi de neîntrecut.” Constantin Mohanu
Puterea unui zvon
De ce ar fi interesați adolescenții de azi de un roman românesc apărut în 1933 – Europolis – când au la dispoziție sute de alte cărți recente din toată literatura lumii? Ba pe unele le pot citi chiar și în original... Prin ce anume le-ar putea stârni interesul această carte a unui autor al cărui nume – Jean Bart – nu le spune tinerilor mare lucru?
Jean Bart (Eugeniu Panait Botez) era, în vremea lui, un scriitor apreciat, fără a fi o vedetă a lumii literare. A fost ofițer de marină, a îndeplinit funcții de răspundere, lucrând într-un minister sau fiind comandant al celor mai importante porturi românești. După o viață întreagă în care a scris îndeosebi nuvele sau însemnări de călătorie, a dat romanul Europolis, bine primit, în general, de critici și cu un mare succes la public. Moartea subită a autorului, la foarte scurtă vreme după apariția cărții, a sporit interesul față de aceasta. Iar în ciuda unor neajunsuri de fond (narațiunea conține unele digresiuni didacticiste și unele bucăți redundante), Europolis a rămas cea mai importantă carte din opera lui Jean Bart.
Volumul a fost tradus în italiană, franceză, maghiară, spaniolă, germană, cehă ș.a., unele traduceri cunoscând mai multe ediții.
Peste aproape trei decenii de la apariție, în 1961, a inspirat un film românesc – Porto-Franco.
Atuul principal al romanului este acțiunea propriu-zisă – cu imprevizibile răsturnări de situație, cu întâmplări dramatice povestite într-un stil alert, întâmplări comparabile cu cele difuzate în seriale de mare audiență.
Totul începe când, în portul Sulina – un loc în care nu se întâmpla nimic – Stamati Marulis, patronul unei cafenele, primește o scrisoare de la fratele său, Nicola, plecat de patruzeci de ani din orașul natal. Stabilit în America de Sud, el îl anunță că vrea să se întoarcă acasă, pentru a-și petrece zilele care i-au mai rămas, printre rude (fratele – Stamati; și o soră – Olimpia, căsătorită cu Nicu Politicu, bărbier). O va aduce cu el pe propria fiică.
În oraș, vestea se răspândește rapid. În plus, apropiata întoarcere a Americanului devine cel mai discutat eveniment. Agită spirite. Inflamează imaginația localnicilor, care își închipuie că respectivul va aduce cu el averi nemaivăzute, adunate de-a lungul unei vieți spectaculoase. Când bărbatul ajunge în port (împreună cu Evantia, fata lui, negresă, rămasă orfană de mamă, și cu maimuța Lulu) e întâmpinat de întreg orașul, asemenea unui VIP.
Cumnatul și fratele se ceartă – căci ambii vor să îl găzduiască, imaginându-și că se vor înfrupta din avutul acestuia. În cele din urmă, câștig de cauză va avea, o vreme, Stamati. În Sulina toată lumea îl urmărește pe American. Mulți îi caută compania. Ori încearcă să îi câștige bunăvoința. Oficialitățile se înghesuie să îl invite, împreună cu Evantia, la întrevederi și la evenimente mondene.
Lucrurile se schimbă când adevărul despre bogăția și despre viața Americanului iese la iveală: acesta era sărac; ba mai mult, fusese închis, căci ucisese un marinar care, dintr-un acces de gelozie, a vrut să îl omoare.
Cititorii vor constata, poate cu surprindere, ce efecte imprevizibile are această descoperire asupra eroului și asupra familiei sale, asupra comunității nemulțumite că i s-a spulberat o iluzie.
Apoi, vor mai afla din Europolis multe lucruri incitante despre un oraș nebăgat astăzi în seamă: Sulina. Europolis este romanul acestui port care devine, la rându-i, personaj. Sulina e un loc în care trăiesc numeroase etnii. Un punct de reper – pentru marinari, căci aici mersul vapoarelor nu încetează niciodată. E spațiul perfect pentru drame personale. E un oraș care se însuflețește și moare.
Mai sunt în Europolis povești de dragoste – inocente sau vinovate. Povești de familie. Povești marinărești.
Romanul ar putea fi citit și abordat de către elevii mai mari ca studiu de caz despre respectarea granițelor personale. Despre acceptare și despre respingere. Despre felul în care un zvon se naște și crește, hrănit de emoțiile și de așteptările neîmplinite ale celor care îl propagă. Despre modul în care acesta schimbă – ireversibil – viața tuturor.
Ioana Revnic
Poet și traducător, George Coșbuc (1866-1918) se naște în satul Hordou, județul Bistrița-Năsăud. Debutul editorial are loc în 1893 cu volumul Balade și idile, urmat de Fire de tort, în 1896.
Repere critice
„Coșbuc s-a ivit în firmamentul național ca un bolid peste scăpărările lui Vasile Alecsandri și flăcările lui Eminescu. Literatura română s-ar fi putut opri aici, dar destinele noastre literare au refuzat să rămâie încremenite în aceste două bariere. Între marii poeți de felurite limbi trebuie definitiv așezată poezia lui Coșbuc.
Marile valori nu se repetă, nici nu stagnează. Se înlănțuiesc și se vor înlănțui la nesfârșit: ardeleanul George Coșbuc e o verigă de aur.” Tudor Arghezi, 1920
„Coșbuc are „filozofia” lui, care este renunțarea la orice filozofie dialectică, supunerea împreună cu poporul la datinele ce simbolizează împenetrabilitatea misterului. Este o gândire sănătoasă pe care poetul are tactul de a n-o desfășura discursiv și de a o înscena în ritualul celor două evenimente, adoptând și-ntr-o baladă și-ntr-alta atmosfera fabuloasă, ca și la Eminescu, ca spre a sugera universalitatea fenomenelor. Ținuta grupurilor totuși, vorbirea lor, e țărănească. În legănarea mulțimilor, în trecerea mecanică de la o atitudine la alta, de la deznădejdea cu bocete la plânsul înfundat și comuna resemnare, în toată această demonstrație de ceasornic arhaic care merge inexorabil, exterior și interior, stă vraja acestor poeme, al căror ultim sens liric este: inutilitatea reacțiunilor personale în fața rotației lumii. Strofele ingenioase, frazele apăsate și sentențioase slujesc admirabil scopului.
Coșbuc este nu numai un desăvârșit tehnician, dar nu rareori și un poet mare, profund original, un vizionar, cu accent ardelean evident, al mișcărilor sufletești sempiterne.” George Călinescu, 1941
„În raport cu oricare operă contemporană a epocii de după Eminescu, poezia lui Coșbuc se impune în chip deosebit prin mesajul patriotic și popular. Ea conține toate elementele unei monografii lirice, prezentându-și eroul preferat în împrejurări capabile să dezvăluie cu pregnanță realitatea psihologică și socială a satului ardelean de la finele veacului trecut.
Cum poetul a vibrat la unison cu cea mai tânără generație, tema dragostei ocupă firesc în creația sa un loc primordial. Oaspetele nelipsit al șezătorilor a putut cunoaște bogăția zăcămintelor noastre folclorice, dar și întreaga varietate de nuanțe a sentimentului erotic, pe care l-a cântat cu o simplitate clasică, urmărindu-i meandrele de la candoarea primilor fiori până la tragedia iubirii neînțelese.” Alexandru Săndulescu, 1960
Comentarii
Trimiteți un comentariu