Câteva pagini de istorie...

Istoriile lui Herodot sunt o întâlnire cu originile culturii noastre, cu geneza unor concepte ca polis, politică sau democrație. Putem contempla destinul exemplar al unui popor mic care, deși dezbinat, va înfrânge cel mai puternic imperiu, dar care, devenit bogat și puternic, va cunoaște dezastrul unui război fratricid. Cititorul de azi va putea gusta exotismul Orientului, eternul mister al Egiptului și nemuritoarea poveste a războaielor cu perșii în paginile care evocă pentru întâia oară epopeea celor trei sute de hopliți de la Termopile, aroganța regelui Xerxes sau curajul lui Temistocle la Salamina.

HERODOT ȘI SPECTACOLUL LUMII

Felul în care se scrie și se citește istoria azi se datorează în mare măsură istoricilor greci ca Herodot și Tucidide. Înaintea lor existau alte metode prin care trecutul putea fi consemnat și supus analizei. Tucidide, scriind istoria Războiului Peloponesiac – marea înfruntare dintre Sparta și Atena care încheie secolul al V-lea – adoptă un mod de a prezenta informațiile inspirat de structura compozițională a tragediei. Dar drumul pe care merge Tucidide fusese deja deschis de Herodot.

   Cea dintâi formă de cercetare și prezentare a trecutului a fost cântul epic. Aedul Homer, prin care glăsuiesc muzele, rememorează Războiul Troian, asigurând nemurirea faptelor glorioase ale eroilor. Poetul epic este un privilegiat al muzelor, care îi deslușesc trecutul. Herodot se așterne la scris cu intenția, exprimată limpede încă de la începutul Istoriilor, de a feri de uitare faptele uimitoare ale grecilor și ale barbarilor deopotrivă, știind prea bine – după cum adaugă el mai târziu – că neamurile și cetățile mărețe odinioară sunt acum în ruină, iar cele care pe vremuri erau neînsemnate se află, în vremea lui, în culmea înfloririi.

   Dar Herodot nu este un poet. Prin glasul lui nu grăiește Muza, cunoscătoarea trecutului, cea care îi avertizează pe poeți că stă în puterea ei să țeasă minciuni cu aparență de adevăr. Trecutul nu este cântat, ci investigat cu ochi critic și deslușit până la găsirea resorturilor sale profunde. Transferul puterii politice are loc prin vărsare de sânge și, de multe ori, în urma unor peripeții neverosimile.

   Răzbunarea și moartea îi pândesc pe toți oamenii, mai ales pe cei care, crezându-se pe culmile fericirii, își pregătesc, inconștient, sfârșitul prin propriile acțiuni.

   Istoriile lui Herodot reprezintă o grandioasă frescă a lumii antice cunoscute grecilor. Narațiunea este structurată în jurul unei intrigi conflictuale, Războaiele Medice, încleștarea exemplară dintre eleni și barbari. La fel ca în cazul Războiului Troian, la începutul conflictului dintre greci și perși, observă Herodot, se află tot o femeie – și tot cea mai frumoasă din lume. Scandalul din iatacul preafrumoasei regine a Lidiei este cauza unui șir de evenimente care declanșează Războaiele Medice. Ceea ce se întâmplă în alcov, între doi bărbați și o femeie, nu este un simplu scandal de palat; întâmplarea devine una dintre istoriile exemplare pentru nesăbuința și trufia lui Cresus. Ambiția acestuia de a-i lipsi de libertate pe grecii de pe coastele Asiei e cea care aprinde scânteia conflictelor dintre greci și barbari.

MĂRIREA ȘI DECĂDEREA ATENEI

Cândva, la mijlocul secolului al V-lea î.Cr., în plină strălucire a Atenei clasice, cetățenii atenieni, ca de atâtea alte ori, au avut prilejul să asculte un învățat al vremii prezentând o apodeíxis, adică o demonstrație publică a priceperii. În polisurile însemnate sau la evenimente precum Jocurile Olimpice, asemenea persoane se înfățișau în toată splendoarea lor, câștigând bani, faimă, admiratori și eventual învățăcei (plătitori). Atenienii au putut să-l asculte astfel pe un oarecare Herodot, citind fragmente din Istoriile sale, abia așternute în scris. Istoricul era grec de neam, de loc din Halicarnas, un oraș de pe țărmul celălalt al Mării Egee, de la fruntariile Persiei. Un om deja trecut prin viață și care străbătuse toată lumea cunoscută, după cum el însuși afirma. Herodot își propusese să deslușească urzelile marilor confruntări dintre greci și perși, care tocmai avuseseră loc la începutul secolului, confruntările de la Maraton, Termopile, Salamina, Plateea și Mycale dintre 490 și 479 î.Cr.; altfel spus, Războaiele Medice. Era o investigație nemaiauzită până atunci, asupra unui eveniment contemporan, făcută cu instrumentele critice ale ceea ce avea să se numească mai apoi un istoric.

   Să ni-l imaginăm pe Herodot în fața atenienilor, cărora le istorisea ascensiunea și gloria polisului lor. În public se află, firește, destui veterani ai marilor bătălii. Tot ei retrăiseră marile victorii asistând la spectacole de tragedie sau făcând parte, ca membri ai corului, din distribuția unor piese de teatru precum Căderea Miletului, de Phrynicos, sau Perșii, de Eschil. Acesta din urmă dorise ca pe piatra lui funerară să fie gravată o inscripție care pomenea numai de participarea sa la Maraton, și nimic despre gloria lui de tragedian.

   Ascultătorii lui Herodot sunt înconjurați de numeroase monumente care întrupează versiunea ateniană oficială asupra propriei măreții. Este Acropola, cu templele ei mistuite de perși, a cărei reconstrucție în forma pe care o vedem azi abia începe, la inițiativa lui Pericle, sau agora (piața publică) înțesată de clădirile instituțiilor care asigură bunul mers al democrației și de monumente care celebrează evoluția acesteia, precum grupul statuar al celor zece eroi civici sau statuia Ucigașilor de Tirani (Tiranoktonii). Porticul Pictat (Stoá Poikilé), o galerie tot din agora, plătită din banii familiei lui Miltiade, este împodobită cu scene care onorează victoria de la Maraton, înfățișându-l pe Tezeu, regele legendar al Atenei, ca hoplit participant la bătălie. Mitologia oficială din jurul Maratonului și Salaminei transformase aceste victorii în simboluri ale mândriei și identității democrației ateniene, apărătoarea libertății elenilor în fața barbarilor.

   Atena e și ea un paradox, o democrație care, în câteva zeci de ani după ce s-a eliberat de tiranie, își creează un imperiu propriu. Condus cu mână de fier, acesta este clădit pe gloria obținută la Maraton, odată cu victoria hopliților atenieni și plateeni conduși de Miltiade, și pe gloria de la Salamina, unde, sub conducerea iscusitului Temistocle, flota ateniană înfrânge flota persană.

   O alianță numită Liga de la Delos, constituită imediat după victoriile asupra perșilor, fusese înființată pentru a proteja libertatea grecilor de pe coastele Asiei de ambițiile tiranice ale marelui rege pers. Alianța se găsește sub oblăduirea Atenei. Insula Delos, sanctuar vestit al zeului Apollo, fusese aleasă ca gazdă a tezaurului Ligii și ca loc de întrunire al conducătorilor. Acasă, săracilor Atenei, care dovediseră că își pot apăra patria, ca unii ce formaseră majoritatea echipajelor de pe corăbiile de la Salamina, li se oferă posibilitatea de a-și cultiva competența civică, după ce li se deschisese accesul la funcțiile publice, atribuite prin tragere la sorți. Tezaurul Ligii este mutat apoi la Atena, aliații sunt obligați să vină la Atena și să prezinte tributul datorat Ligii, iar banii sunt folosiți în vremea lui Pericle la reconstruirea Acropolei. Atena începe să se comporte ca un tiran cu aliații săi, care doresc să părăsească Liga; îi atacă și-i înfrânge, iar partizanii democrației radicale, sunt asasinați. Artizanii victoriei împotriva perșilor avuseseră o soartă tragică. Nici unul dintre comandanți nu se bucurase de glorie prea mult. La Sparta, regele Pausanias, învingătorul de la Mycale, sfârșise prin a muri de foame în templul Atenei, unde se refugiase de cei care-l persecutau. Ostracizați, condamnați la moarte sau la amenzi grele, unii se refugiaseră, culmea, la perși, precum iscusitul Temistocle. Atenienii și spartanii îi bănuiau pe acești eroi de pofte tiranice și de cârdășie cu perșii sau chiar cu spartanii, în cazul atenienilor.

   Nu știm exact ce va fi prezentat Herodot în lecturile sale publice: episoade privind istoria Imperiului Persan, istoria bătăliilor de la Maraton și Salamina, sau începuturile dominației ateniene? Herodot trebuie să fi lucrat la această versiune scrisă în ultimii ani ai vieții pe când se afla în sudul Italiei, la Thourioi, și când izbucnise deja Războiul Peloponesiac, dintre Sparta și Atena, cum ne dăm seama după ultimele evenimente despre care istoricul are știință. Se prea poate ca, după cum spun unii istorici moderni, istoria perșilor să o perceapă și să o trateze prin lentila experienței directe a detestatului imperialism atenian, experiență pe care o au atât el, cât și publicul său.

   Poate nimic nu arată cât de importantă în epocă este controversa libertate-tiranie ca un episod din Istorii, fără îndoială inventat de Herodot, așa-numita „dezbatere persană“. După moartea nebunului Cambyses și înlăturarea falsului prinț cu urechile tăiate, Herodot îi face pe nobilii perși să se comporte ca niște greci, înfățișându-i ca participanți la o dezbatere politică despre virtuțile și defectele diferitelor forme de guvernământ – democrația, oligarhia și monarhia. Este un moment crucial, pentru că pregătește urcarea pe tron a lui Darius, care va decide, ulterior, să reprime revolta grecilor din Asia, atacând Atena și Eretria, oraș din insula Eubeea. Dezbaterea reflectă preocupările lumii grecești, care cunoaște toate cele trei forme de guvernământ. Discuții de acest fel vor fi întâlnite și în lumea filozofilor, de pildă în școlile lui Platon și Aristotel, unde se compilează și se analizează zeci de constituții ale orașelor grecești. Înfruntarea retorică dintre nobilii perși, care formulează argumente pro și contra celor trei forme de guvernământ, are un sfârșit previzibil: recunoașterea monarhiei în varianta ei tiranică drept formă optimă de guvernare.

   Tot la Atena, marele centru cultural al vremii, Herodot îi întâlnește și pe maeștrii cuvântului rostit și scris, sofiștii. Un grup destul de amestecat, acești specialiști ai înțelepciunii se dedică studierii artelor persuasiunii, al cărei instrument de frunte e cuvântul. Explorarea felurilor discursurilor, tehnicile de compoziție, alegerea și formularea argumentelor, discuțiile privind relația dintre limbaj și realitate, dintre natură și convenție socială, legitimitatea legilor, toate acestea îi transformă pe sofiști în personalitățile cele mai în vogă, cele mai aclamate la demonstrațiile publice și cele mai căutate, mai ales de către tinerii doritori de afirmare. Detestate de Platon și Aristofan, realizările sofiștilor se reflectă în Istoriile lui Herodot, de pildă în numeroasele discursuri și argumentații în contradictoriu din ajunul bătăliei de la Salamina sau în dezbaterile politice de la curtea persană a lui Xerxes, înainte de cea de-a doua expediție împotriva grecilor. Ideile sofiștilor le recunoaștem și în cercetarea neobosită a varietății lumii, în înțelegerea relativității datinilor și cutumelor diverselor popoare cu care Herodot intră în contact.

   El își adună materialul pentru Istorii călătorind și exersând un mod critic de a privi lumea și informațiile obținute. Organizarea acestuia, uneori greu de urmărit, ia înfățișarea unei fascinante explorări istorice, geografice și etnografice a întregii lumi cunoscute.

CE AM ÎNVĂȚAT DIN IONIA

Lumea est-grecească în care își trăise Herodot tinerețea evoluează într-o atmosferă culturală bogată și novatoare, datorată mai ales Ionei, o regiune costieră colonizată de grecii ionieni, aflată la nord de Halicarnas, orașul de baștină al istoricului. Familia sa, probabil mixtă, greco-cariană, era, se pare, de vază, și i-a asigurat o educație solidă. Unchiul său ar fi fost un poet vestit, autor al uneia dintre Herákleiai („Isprăvile lui Heracles“) și al unei Ioniká, o istorie a orașelor ioniene întemeiate în Asia Mică.

   De ceva vreme, în Ionia începuse să apară gustul pentru explorarea lumii cunoscute. Deja în sec. al VI-lea î.Cr., se conturează aici un nou mod de a privi lumea, care pune accent pe spiritul critic și înțelegerea rațională a lumii. Cunoașterea universului nu se mai întemeiază acum pe speculația mitologică, ci pe cercetarea științifică a originii și a modului de funcționare a lumii. Acum apar filozofi ca Thales, Anaximenes și Anaximandros din Milet, Heraclit din Efes sau Pitagora din Samos. Acești înțelepți sunt foarte interesați și de viața comunității, și îi vedem la Herodot dând felurite sfaturi cu privire la cele mai bune decizii politice pe care le pot lua grecii de pe coasta anatoliană în fața amenințării persane. Sfaturile lor în legătură cu viața publică sunt formulate în spiritul care le caracterizează cercetările, acela de a crea o societate egalitară, de tip democratic. Faptul este remarcabil, în condițiile în care grecii sunt înconjurați de state de tip absolutist.

   În Ionia se naște și interesul pentru studierea și consemnarea istoriei. Precursorii istoricilor greci de mai târziu sunt așa-numiții logografi, de multe ori călători experimentați, care alcătuiesc lógoi (compoziții în proză) narând evenimentele memorabile ale trecutului. Logografii sunt cronicari interesați de istoria polisurilor și de relatările mitice cu privire la acestea. Miturile locale, diversitatea felurilor de viață ale neamurilor trăitoare în oikouméne (lumea cunoscută din jurul Mediteranei și Mării Negre, întinzându-se înspre sud și înspre nord, până departe spre estul Asiei), geografia, plantele și animalele exotice, genealogiile nobile ale familiilor de seamă înrudite cu zeii sau cu eroii homerici, istoriile senzaționale, fabuloase și picante, toate acestea constituie subiectul operelor rămase de la logografi, numite, de regulă, Periegeze, Peripluri sau Genealogii. Primul logograf este legendarul Cadmos din Milet, omonimul prințului fenician care le aduce grecilor alfabetul. Cel mai faimos dintre logografi, tot din Milet, menționat și în Istoriile lui Herodot, este Hecateu, autorul unei Călătorii în jurul pământului, însoțită de o hartă a lumii cunoscute, și al unor Genealogii, o încercare de sistematizare a mitologiei referitoare la eroi. Însă nivelul științific al acestor scrieri este foarte scăzut, Herodot și Tucidide fiind printre cei mai vehemenți critici ai acestui mod de a scrie istoria.

   Tot în apropierea Halicarnasului, pe insula Cos, odată cu Hipocrate, începe să se dezvolte medicina științifică. De la el și de la discipolii săi ne rămâne o colecție întreagă de cărți de medicină dintre care cele mai timpurii, contemporane cu Herodot, vorbesc despre observarea atentă a simptomelor, despre legăturile dintre boli și stilul de viață al pacientului, despre influența climatului și a geografiei asupra sănătății, caracterului și a stilului de viață, multe idei regăsindu-se în Istorii. Întreaga lume cunoscută de greci este supusă atenției lui Herodot. Istoriile sunt ele însele o antologie de istorii mai mult sau mai puțin senzaționale, precum istoria lui Cresus, sau istoria sciților, care ar putea funcționa foarte bine și independent. Ca structură, Istoriile prezintă înfruntarea dintre eleni și barbari în ultimele cinci cărți, primele patru fiind destinate genezei acestui conflict, totul presărat cu anecdote și povestiri extraordinare, cu caracter istoric, etnografic, geografic, religios, social etc.

   Stihiile cosmice și divine se implică în istoria muritorilor, astfel că destinele oamenilor se întrepătrund cu cele ale zeilor. Herodot încă nu se delimitează complet de explicațiile mitologice ale evenimentelor istorice. Dar motorul istoriei este reprezentat, în principal, de pasiunile umane, de „firea omenească“, precum va spune Tucidide. Intrigile tiranilor Miletului – supușii perșilor Histiaios și Aristagoras –, ambițiile lidianului Cresus de a-i lipsi pe greci de libertate, alături de tendințele expansioniste ale Imperiului Persan sunt factorii declanșatori ai Războaielor Medice, care vor schimba pentru totdeauna lumea greacă.

   Rar se poate întâlni un peisaj mai pestriț decât cel al vechilor greci, care se ciorovăiesc și se înșală unii pe alții fără scrupule. Curtea persană geme și ea de greci, care, din când în când, își mai trădează binefăcătorii, cum se va fi întâmplat la Salamina. Tot niște greci, și tot prin trădare, sunt responsabili de nimicirea celor 300 de spartani la Termopile. Numai invazia persană, care le amenință libertatea și modul de viață, izbutește să unească, fie și doar pe moment, lumea greacă. Însă victoria împotriva monarhiei persane are un efect paradoxal. Învingătorii eleni sunt atinși de morbul tiraniei, care, altoit pe seculara dezbinare dintre eleni, va duce la o confruntare fratricidă: Războiul Peloponesiac. Idolii libertății se prăbușesc în anii de după marile victorii împotriva perșilor. Vitejii comandanți ai epocii sunt deja istorie, cum am mai spus, mulți încheindu-și viața în lux la curțile Persiei. Atena devenise ea însăși tiranică și se află în conflicte intermitente cu Sparta, nu mai puțin roasă de dorința de stăpânire. Imperiul Persan urma să recâștige în scurt timp teritoriul pierdut și să ajungă – amară ironie a istoriei – arbitru în războiul dintre Sparta și Atena.

   Acest spectacol al istoriei Herodot știe să ni-l înfățișeze cu artă și pasiune. Meșteșugul istoricului constă în arta de a ști să vezi lumea, călătorind (theoría) și privind (theáomai) minunățiile ei (thaúmata), ca pe un veritabil spectacol de teatru (théatron). Călătoria și privirea, a vedea cu ochii tăi, sunt primul pas și un criteriu solid al veridicității în documentarea istoricului.

   Călătoriile par să-l fi purtat pe Herodot prin toată lumea cunoscută grecilor, în Marea Mediterană, mai cu seamă în centrul și estul ei, și în vestul și nord-vestul Mării Negre. Pare să fi cunoscut bine diverse locuri din Anatolia, cu multele sale regiuni și regate, din insulele egeene, de pe coasta tracă și din Grecia continentală, din nordul Africii și mai ales din Egipt. În Marea Neagră, se va fi dus de la Strâmtori până la cetatea greacă Olbia, la gurile Bugului. Peste tot ia contact cu populațiile locale, se informează despre istoria și datinile lor, admiră monumente și ascultă felurite relatări care mai de care mai uluitoare. Adeseori, Herodot enumeră mai multe versiuni ale unor evenimente, în final, prezentând argumente pentru aceea care i se pare mai veridică.

   Nu vom dezbate aici problema obiectivității și a autenticității informațiilor furnizate de Herodot. Vom aminti doar că, încă din Antichitate, Herodot a fost criticat pentru abundența informațiilor preluate necritic din diverse surse. Erori celebre, precum descrierea inexactă a Babilonului sau greșeli în amplasarea trecătorii de la Termopile i-au făcut pe unii savanți să nege realitatea călătoriilor lui Herodot. Alții, mai moderați, nu neagă călătoriile sale, dar se întreabă cât credit putem da informatorilor (de pildă, ce rang aveau preoții egipteni pe care îi invoca) și în ce limbă se va fi înțeles cu ei, pentru că Herodot nu știa decât greaca.

   Se cuvine să precizăm că multe dintre relatările istoricului au fost confirmate chiar în detaliu de arheologia modernă, de exemplu informațiile despre înmormântările sciților de rang înalt sau mitologia lor. Un caz interesant este istoria „furnicilor păroase“ din India, cele care, spune Herodot, scot aurul la suprafață, scormonind în pământ. Cercetătorii moderni identifică aceste viețuitoare semilegendare cu marmotele de Himalaya, simpaticele Marmotae caudatae. Prin urmare, chiar cele mai fabuloase povești din Herodot ar putea avea cel puțin un sâmbure de adevăr.

   Herodot însuși mărturisește că nu face decât să transmită fidel relatări și tradiții aflate de la alții în care el nu crede, dar le consemnează pentru posteritate. Alteori își propune să combată teorii eronate cu caracter etnografic sau geografic. De aceea, prin includerea acestor relatări direct în text, oralitatea devine o trăsătură foarte importantă a Istoriilor lui Herodot. Să nu uităm nici că fragmente semnificative din operă au fost inițial alcătuite pentru lectură publică. Astfel, multe dintre istoriile lui Herodot par să fi avut, într-adevăr, o existență de sine stătătoare și păstrează încă mărci ale oralității, cum ar fi referirile repetitive în episoade diferite la același eveniment, ca de pildă aducerea alfabetului de către fenicianul Cadmos.

   Oralitatea dă savoare scriiturii istorice, dar, totodată, diminuează obiectivitatea relatării, criteriile de consecvență și adevăr nefiind aceleași ca în cazul scrisului. Sursele orale ale lui Herodot apar în Istorii de multe ori ca voci alternative. Pot fi preoți egipteni, familii aristocratice din Grecia sau Persia, apropiați ai regilor sciți, preoți ai oracolului de la Delfi sau alți oameni cu care intră în contact.

HERODOT, CONTEMPORANUL NOSTRU

Innumerabiles fabulae, povești nenumărate, se întâlnesc pretutindeni la Herodot, observă Marcus Tullius Cicero, cel care l-a numit pe scriitorul grec „părintele istoriei“. Nici anticii nu știau mai bine decât modernii ce să creadă despre verosimilitatea scrierii lui Herodot, în care descrierile și relatările fantastice punctează un discurs care încearcă să surprindă adevărul istoric. Plutarh, câteva secole mai târziu, el însuși cu pretenții de istoric, se înverșunează împotriva lui Herodot și îi dedică o lucrare aparte, De malignitate Herodoti (Despre reaua-voință a lui Herodot), în care, furios că înaintașul său vorbise de rău Beoția, țara sa natală, îl numește pe acesta „părintele minciunilor“.

   De un lucru însă nu ne putem îndoi: povestirile lui Herodot sunt fascinante și oferă satisfacții nebănuite cititorului din orice epocă. Goliciunea reginei din Lidia, vița-de-vie care crește din pântecul prințesei mede Mandana, catârul devenit rege al Persiei, calul care câștigă un regat pentru nobilul persan Darius, intrigile unui medic grec de la curtea lui Xerxes, norocul tiranului Polycrates din Samos, amorurile atenienilor Harmodios și Aristogeiton, ucigașii de tirani, sunt remarcabile episoade narative din proza lui Herodot, conferind savoare și culoare scriiturii istorice, care este, de regulă, mai sobră și mai aridă.    

   Thaumastá, cele ce sunt de văzut și demne de admirat pe lume, îi vrăjesc și pe Herodot, și pe cititorii săi. Ele structurează și articulează Istoriile într-un fel neașteptat pentru antici și cu atât mai mult pentru cititorul modern. O thaúma poate fi o construcție admirabilă, cum este apeductul construit de tiranul Polycrates în insula Samos, poate fi o întâmplare minunată despre delfini care salvează poeți de la înec, poate fi o invenție, cum este născocirea jocurilor de noroc, poate fi strategia uluitoare prin care un aristocrat devine tiran în Grecia sau rege în Persia, poate fi o serie de cutume care ritmează un stil de viață nemaivăzut, poate fi o creatură minunată precum pasărea Phoenix din Arabia, poate fi puzderia de cunoștințe pe care grecii le datorează egiptenilor sau trecerea în revistă a teoriilor referitoare la funcționarea naturii. Ele se îmbină cu zeci de episoade despre oracole prevestitoare, intrigi de palat, interese și înșelătorii, momente de competiție oratorică pe teme politice sau vise prevestitoare care dau culoare narațiunii conflictelor dintre perși și greci.

   Fericirea, trufia, ambiția nemăsurată, orbirea, sfidarea destinului și a zeilor, libertatea, toate acestea sunt forțe ale istoriei, care schimbă dramatic cursul evenimentelor. Omul este cel care scrie istoria, și nu atât omul senin, rațional, moderat – idealul tradițional elenic –, cât omul în toată complexitatea sa, cu înclinații iraționale, cu pasiuni tumultuoase, cu o nestăvilită sete de cunoaștere, dar și de putere. Acesta este înțelesul profund care strânge laolaltă acei lógoi minunați ai lui Herodot și istoria exemplară a Războaielor Medice.

ALEXANDRINA LIȚU

   „Eu cred că noi românii nu prea avem de ce stărui acuma numa și numa în letteratura finissima, à l'acqua di rose; câteva picături de pelin pot, cu savoarea lor mai aspră, face oarecare bine cititorilor noștri după atâta și atâta dulcețărie.”

I.L. Caragiale

   „Dacă răul din mine va fi o dată atât de lucid pe cât a fost binele în tine, mă voi sforța să întunec puțin icoana Mioriței, să vorbesc și de gălbeaza ei.”

             Emil Cioran către Mircea Vulcănescu, care îi trimisese lucrarea sa, Dimensiunea românească a existenței

PUȚINĂ GEOISTORIE ȘI GEOPOLITICĂ

    Influența factorului geografic asupra evoluției comunităților umane a fost evaluată diferit de specialiști, dar toți sunt de acord că ea nu poate fi ignorată. Nicolae Iorga așeza „pământul” între „permanențele istoriei”, arătând că el creează „o ținută, un habitus local, ce se menține sub vagabondajul întâmplător și capricios al raselor. Fiindcă pământul suveran, cu vecinătățile și cu orizontul lui, își va impune voia” (subl. lui Iorga). Lucian Blaga a considerat drept matrice stilistică a românilor „spațiul mioritic”, cu un orizont ondulat, în care se succed suișurile și coborâșurile, care capătă și o conotație psihologică: „dealurile încrederii și văile resignării”. Construcție speculativă, într-un frumos veșmânt literar, dar fără legături cu realitatea. Raportul dintre pământ și om rămâne însă o problemă de cercetat, mai ales când este vorba de istoria românească.

   Capitolele introductive de geografie din sintezele de istorie a românilor stăruie, de regulă, asupra caracterului armonios al spațiului carpato-dunărean, ce se înfățișează ca un amfiteatru cu a sa cetate a Carpaților în centru, străjuind Podișul Transilvaniei, pentru ca, apoi, crestelor de munte să le urmeze Subcarpații, acestora zona de dealuri, apoi câmpia și, în sfârșit, lunca Dunării și litoralul Mării Negre.

   Există tendința, mai mult sau mai puțin mărturisită, de a vedea în această alcătuire armonioasă a spațiului carpato-danubian un fel de dar al Providenței sau al Naturii făcut „vrednicilor” locuitori de mai târziu – românii –, ajutați astfel să-și conserve și să-și afirme unitatea.

   Fără a tăgădui – ar fi stupid – însemnătatea factorului geografic (să ne gândim doar la problema resurselor naturale), credem că, în raportul pământ-om, rolul decisiv îi aparține celui din urmă, în funcție de calitățile sau defectele sale.

  Discutând sfidarea (challenge) lansată de mediu omului, Arnold Toynbee a relevat cele două răspunsuri ale acestuia: fecund și steril. Vechii egipteni, confruntați cu o climă secetoasă, au fertilizat țara lor printr-un amplu sistem de canale de irigații și au creat o mare civilizație, admirată și astăzi. Eschimoșii, la rândul lor, confruntați și ei cu o climă defavorabilă – excesiv de friguroasă – n-au găsit decât soluția supraviețuirii. Popoarele vitale nu se sperie de „ostilitatea” mediului.

   „Unitatea armonică” a pământului românesc se întemeiază însă pe trei fațade: „fațada care privește spre Europa Centrală; fațada meridională; fațada continentală” (Vintilă Mihăilescu). Aceste trei fațade ne-au marcat istoria și firea: suntem balcanici prin conduită, aspirăm spre Occident, de la care am luat o poleială, și am fost loviți și îngenunchiați de cei veniți din stepă (de la migratorii turanici la sovietici).

   Astăzi, când geopolitica (și geostrategia) cunosc o „a doua viață”, sumarele considerații de introducere geografică la istoria românilor nu pot lăsa la o parte o abordare din unghiul de vedere al acestor discipline.

   Definirea cea mai succintă a dat-o – din această perspectivă – Grigore Ureche, când a scris despre Moldova, dar constatarea e valabilă pentru tot spațiul carpato-danubian, că este situată „în calea răotăților”. Des citata formulă a cronicarului moldovean este de înțeles – în sens geopolitic – ca relevând plasarea spațiului românesc pe direcția expansiunilor și năvălirilor. Situat, în antichitate, la periferia lumii civilizate europene, el a fost mai întâi amenințat dinspre sud: persani, greci, romani, bizantini, bulgari și-au îndreptat oștile spre Dunăre; ca o încununare a acțiunilor de cucerire din Sud, din secolul al XIV-lea, puterea otomană a ținut mai întâi sub amenințare, apoi sub dominație spațiul românesc până în secolul al IX-lea.

   De la sfârșitul secolului al III-lea, stepa și-a trimis cetele de călăreți; un mileniu de migrații, apoi, în secolele XIV–XVIII tătari, după ei ruși și, în fine, tot ei, dar sub steagul roșu al comunismului – sovieticii: de la copitele cailor la șinele tancurilor.

   Dinspre vest și nord, ungurii și polonezii la începutul vieții noastre medievale, apoi austriecii și, la sfârșit, germanii s-au îndreptat spre spațiul românesc.

   Am fost, rând pe rând, atacați, prădați, dominați, ocupați, exploatați. Am supraviețuit mai puțin prin luptă, și mai mult prin fuga la munte și în păduri, prin formule de acomodare cu succesivii cuceritori și prin „valorificarea” neînțelegerilor dintre ei.

   Dunărea, ax strategic și economic, i-a chemat pe acești puternici „pe care lumea nu putea să-i mai cuprindă”, dar, mai târziu, ne-a chemat și pe noi la viața de stat modernă. Grigore Gafencu, diplomatul român care a avut cel mai acut simț al istoriei, a relevat raportul dintre libertatea de navigație pe Dunăre și apariția statului român modern: „Dunărea, fluviu european, trebuia să aparțină în întregime Europei [...]. Principatele dunărene trebuiau să se bucure, la fel ca și Dunărea, de garanția Europei. Aceste condiții justificau și asigurau constituirea României, unită și liberă. Noul stat care urma să se nască avea drept fundament un act ce stabilea un echilibru general. Destinul său era legat de acest echilibru, după cum acest echilibru depindea de existența lui” (subl. lui Gafencu). Atât timp cât a existat ordinea europeană asociată cu libertatea Dunării, stabilită de Congresul de la Paris din 1856, a existat și statul român independent (din 1877). Când cei doi coloși totalitari – Germania lui Hitler și Rusia lui Stalin – au sfărâmat-o, România a fost amputată teritorial și aservită.

   În lumea postcomunistă, în eforturile de integrare în structurile europene și euroatlantice și de edificare a economiei de piață, autoritățile române subliniază „valoarea geostrategică” a României și așteaptă prosperitatea de la conducte de petrol sau circuite economice care, unind Estul și Vestul, să străbată și teritoriul românesc.

   Nimic nu poate înlocui însă – aceasta e lecția istoriei – munca proprie. Și de ea se pare că fugim; în termenii comparației lui Toynbee, citate mai sus, suntem mai mult eschimoși decât vechi-egipteni.

ZORI DE UMANITATE ȘI CIVILIZAȚIE

   Cele mai vechi vestigii ale existenței și activității omului în spațiul carpato-danubian urcă în paleolitic și indică, după unii specialiști, apartenența acestui spațiu la marea arie a antropogenezei. La Bugiulești (jud. Vâlcea), bogatele resturi de oase de animale, datând din Villafranchian, par a prezenta prelucrări ale unor hominide de tipul Australopithecilor sau Homo habilis. Cele mai vechi resturi osteologice umane au fost găsite în peștera de la Ohaba Ponor (două falange de la mână și una de la picior), provenind de la tipul Homo sapiens neanderthalensis. Tipului mai evoluat de Homo sapiens fossilis (după alți specialiști Homo sapiens sapiens) îi aparține craniul, descoperit la Cioclovina (jud. Hunedoara), provenit de la o femeie de circa 30–40 de ani. Tot unei femei, dar de 40–50 de ani, îi aparține craniul descoperit în peștera de la Baia de Fier (jud. Gorj) având „unele caracteristici negroide și trăsături mai vechi neanderthaliene” (Mircea Petrescu-Dâmbovița).

   Despre acești îndepărtați strămoși ai omului nu se poate spune decât că trăiau în cete și că își asigurau hrana prin vânătoare sau prin cules.

   Trecerea de la piatra cioplită (paleolitic) la piatra șlefuită (neolitic) a reprezentat un progres atât de însemnat, încât s-a vorbit chiar de o „revoluție neolitică”. Ceata primitivă se structurează acum în ginți, grupuri umane în care descendența este urmărită pe linie maternă (ginta matrilineală, care nu înseamnă o autoritate superioară a femeii, ci doar fixarea descendenței pe linie maternă, într-o perioadă în care raporturile sexuale erau nereglementate, iar tatăl – semper incertus, întotdeauna nesigur – era mai incertus ca oricând) iar, mai târziu, o dată cu trecerea la căsătoria-pereche, pe linie paternă (ginta patrilineală, unde însă bărbatul își subordonează femeia). Mai multe ginți alcătuiau un trib, care, cu timpul, se impune în detrimentul ginților, devenind forma de agregare cea mai importantă în desfășurarea vieții primitive.

   Odată cu trecerea la neolitic, în funcție și de condițiile naturale, are loc o „specializare” a triburilor: unele devin crescătoare de vite, altele cultivatoare ale pământului. Apariția ceramicii a fost una dintre cele mai importante componente ale „revoluției neolitice”, cele mai vechi recipiente din lut ars datând, în spațiul românesc, din jurul anului 6000 î.Hr. Confecționarea, forma și ornamentele vaselor îngăduie specialiștilor identificarea diverselor culturi. Originară din Grecia continentală, cultura Criș-Starcevo (mileniile VI-V î.Hr.) a cunoscut o largă răspândire în spațiul carpato-danubian, purtătorii ei realizând, în lumina ultimelor cercetări, „prima unificare culturală și etnică a populației din regiunile carpato-dunărene” (Eugen Comșa).

   Dintre culturile neolitice din această arie cea mai cunoscută a devenit cultura Hamangia (mileniile IV-II î.Hr.), căreia îi aparține cimitirul de la „Dealul Sofia” de lângă Cernavodă, unde au fost găsite două statuete de lut, „Gânditorul” și perechea lui, devenite celebre prin expresivitatea lor artistică.

   Apariția obiectelor din aramă marchează trecerea de la neolitic la eneolitic, cea mai reprezentativă cultură a perioadei – datorită și ceramicii sale, de un remarcabil gust artistic – fiind cultura Cucuteni (mileniile IV-III î.Hr.), care a acoperit o vastă zonă, din Ucraina până în Transilvania, nucleul de formare aflându-se, probabil, în partea de sud-est a Transilvaniei și în Moldova. Așezările de la Hăbășești, Cucuteni, Trușești și Târpești, aduse la lumină de arheologi, sunt ale unei populații care asocia cultura pământului cu creșterea vitelor și trăia în locuințe de suprafață, uneori cu 2–3 încăperi, în sate apărate prin șanțuri. Ceramica acestei culturi – pictată bi sau tricrom – se așază printre cele mai însemnate realizări ale artei preistorice în spațiul carpato-dunărean.

   La cumpăna dintre mileniile III-II î.Hr. are loc pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori nomazi, folosind o ceramică ornamentată cu șnurul și așternând peste morți ocru roșu (poate pentru a păstra culoarea vieții) – în spațiul carpato-dunărean. Între sedentarii neolitici și migratorii indo-europeni a avut loc o sinteză etnico-lingvistică și culturală în cursul căreia indo-europenii au impus limba, dar au fost asimilați cultural de către populația neolitică din spațiul carpato-dunărean. O expresie a acestei sinteze o constituie cultura Monteoru (mileniul II î.Hr.), caracteristică epocii bronzului din această zonă.

   Folosirea pe scară largă a bronzului (aliaj de cupru cu alte metale, de regulă, cositor) a determinat un însemnat progres economic, care a generat, la rândul său, o sporire a agresivității și, deci, a ciocnirilor militare: de îndată ce au existat bunuri peste nivelul de existență, a sporit tentația însușirii lor. Triburile din epoca de bronz încep, așadar, să se organizeze militar: așezările sunt apărate și fortificate, se înalță cetățui, se înmulțesc armele din bronz. Războinicii încep să ocupe un loc tot mai important în comunitățile umane, grație rosturilor lor însemnate. Bărbatul devine figura centrală, astfel că ginta patrilineală și supremația bărbatului – patriarhatul – devin realitatea caracteristică.

   Desfășurarea procesului de sinteză amintit a avut drept urmare individualizarea unor blocuri etnice precum – în spațiul sud-est european – grecii, ilirii și tracii.

   În epoca fierului, consolidarea acestor mari familii etnico-lingvistice a continuat și s-a încheiat. În aria carpato-danubiano-balcanică s-a constituit marele bloc tracic, a cărui ramură nordică au constituit-o geto-dacii, două denumiri ale aceluiași popor.

   Cea mai veche mențiune cu caracter istoric despre geți provine de la Herodot. Relatând campania împăratului persan Darius I împotriva sciților (cel mai probabil în 514 î.Hr.), „părintele istoriei” scrie că, spre deosebire de alte neamuri trace, geții sud-dunăreni au hotărât să reziste, decizie considerată de Herodot ca „nesăbuită”, dată fiind disproporția de forțe, și cu consecințe grele pentru geți: „au fost robiți pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”. Herodot menționează că „geții se cred nemuritori”, în înțelesul că admit nemurirea sufletului, care, după moartea pământeană, merge la divinitatea lor, Zamolxis. Cu acest zeu geții păstrau legătura, trimițând la fiecare cinci ani un sol, ales prin tragere la sorți și ucis prin aruncarea deasupra unor sulițe în ale căror vârfuri cădea (cel care nu murea era considerat un om rău). Herodot înregistrează tradiția că Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora, devenit apoi liber și bogat, și revenit între traci, care, potrivit istoricului grec, „duceau o viață de sărăcie cruntă și erau lipsiți de învățătură”. El își mărturisește scepticismul față de legenda lui Zamolxis, care i-ar fi uimit pe geți printr-o retragere subpământeană de trei ani.

   Pasajul din Herodot că geții „nu recunosc alt zeu afară de al lor” a fost interpretat de unii istorici – între care V. Pârvan – ca dovadă a unei religii monoteiste. De fapt, Zamolxis era zeul suprem, care din o divinitate chtoniană (subpământeană) a devenit una urano-solară, aflându-se în vârful unui panteon destul de restrâns.

   Informațiile despre geți apar în măsura în care ei au intrat în sfera de interes a lumii grecești, ai căror istorici, începând cu Herodot, i-au amintit în scrierile lor. „Explozia” colonizării grecești, care a cuprins și bazinul pontic, a dus la legături nemijlocite, de durată, între geți și greci. Pe litoralul dobrogean (Pontul Stâng), grecii au întemeiat coloniile Histria, Tomis (Constanța) și Callatis (Mangalia). Cele mai vechi sunt Histria, întemeiată în 657 î.Hr., și Tomis, fondat în secolele VII-VI î.Hr., ambele creații ale coloniștilor din Milet, oraș din Asia Mică, deținătorul unui adevărat record în crearea de colonii în bazinul Pontului Euxin („Marea ospitalieră”, denumirea grecească a Mării Negre), numărul lor ridicându-se la 90. Callatis este o colonie întemeiată în secolul IV î.Hr. de către coloniști din Heracleea Pontică.

   Plecați din orașele lor de baștină sau din alte colonii, coloniștii greci – întocmai ca viitorii emigranți în Lumea Nouă – căutau teritorii în care să-și rostuiască pentru ei și urmașii lor condiții mai bune de existență, grație, în primul rând, negoțului. Din Pontul Stâng ei achiziționau cereale, produse animaliere, robi etc., mărfuri vândute în orașele grecești, ale căror produse manufacturate erau exportate sau tranzitate prin spațiul geto-dac.

   Contactele dintre autohtonii geți și coloniștii greci au fost, în general, pașnice, schimburile economice eliminând asperitățile și integrând pe nou-veniți în mediul getic. Grecii aduceau o civilizație superioară celei băștinașe, încât, dacă influențele au fost reciproce, este sigur că transmisia a fost precumpănitoare dinspre colonii spre interiorul getic. Coloniile aveau în jurul lor o zonă agricolă, în perimetrul căreia erau cultivate grânele necesare alimentării populației grecești. Fondarea coloniei și delimitarea teritoriului adiacent vor fi făcut obiectul unei înțelegeri cu localnicii, cum se va fi întâmplat la Callatis, ai cărui locuitori par a fi încheiat un acord cu geții din așezarea apropiată, Cerbatis.

   Coloniile erau organizate și guvernate după legile din cetatea-mamă, dar ele nu puteau ignora centrele de putere din vecinătatea lor. Astfel, coloniile din Pontul Euxin au recunoscut succesiv autoritatea Regatului tracilor odrizi (constituit pe la 480 î.Hr.), a Regatului macedonean (Filip al II-lea), apoi a celui traco-elenistic (Lysimachos). Încercările de emancipare – când dominația străină devenea prea apăsătoare – au dus la conflicte, în cursul cărora solidaritatea de interese s-a aflat la baza alianțelor dintre colonii, precum și a cooperării cu băștinașii traci sau sciți.

   Contactele cu lumea greacă au accelerat progresul geților dintre Carpați și Dunăre și din Scythia Minor (Dobrogea). În cadrul uniunilor de triburi, în secolele IV-III î.Hr. se constituie structuri militare și politice embrionare ale viitoarei organizări statale. Faze ale acestui proces sunt puse în lumină de două episoade care au adus pe geți în atenția lumii grecești.

   Înaintea angajării sale în marea campanie din Asia, Alexandru Macedon a decis să asigure securitatea frontierei de nord a Regatului macedonean. În acest cadru, el a organizat în 335 î.Hr. o expediție la nord de Dunăre. Oastea macedoneană – circa 1500 de călăreți și 4000 de pedestrași – a trecut fluviul, probabil în dreptul vărsării Oltului, folosind monoxilele (ambarcațiuni scobite în trunchiul unui copac) localnicilor, „căci acestea se aflau din belșug, deoarece locuitorii de pe malurile Istrului (Dunărea) le folosesc pentru pescuit în Istru sau când merg unii la alții pe fluviu, iar mulți fac cu ele piraterie” (Arrian). Zona în care s-a produs incursiunea macedoneană era una agricolă, pentru că, potrivit aceleiași surse, soldații macedoneni au străbătut locuri unde „holdele de grâu erau îmbelșugate”. Regele macedonean a poruncit pedestrașilor „să înainteze, culcând grâul cu lăncile înclinate, până au ajuns la pământul necultivat”. Atacul falangei și al cavaleriei macedonene i-a înspăimântat pe geți, care au vrut mai întâi să se refugieze într-un oraș apropiat, intenție abandonată, probabil, din cauză că orașul „nu era bine întărit”; geții „își luară copiii și femeile pe cai, cât puteau duce caii”, și s-au retras departe de Dunăre, „prin locuri singuratice”. Cu prada luată de la geți oastea macedoneană a revenit, în cursul aceleiași zile, în dreapta fluviului.

   Incursiunea lui Alexandru Macedon a fost o demonstrație de forță, destinată să-i intimideze pe geți, pentru a nu-i mai sprijini pe triballii (un neam trac) lui Syrmos, care refuzaseră să se supună lui Alexandru Macedon.

   Relatarea lui Arrian aduce în scenă lumea getă de la Dunăre: triburi de agricultori, practicând, evident, și pescuitul, având o așezare slab fortificată, incapabilă să reziste incursiunii armatei macedonene și salvându-se cu familiile lor prin fugă. Ei nu vor fi fost chiar atât de rudimentari, de vreme ce macedonenii au părăsit teritoriul lor cu prada luată.

   Un stadiu mult mai avansat de organizare este surprins de Diodor din Sicilia și de Strabon în relatarea lor despre campania lui Lysimach împotriva regelui get Dromichaites (pe la 293-292 î.Hr.). Originea conflictului este de căutat în aceeași preocupare de asigurare a frontierei nordice a Regatului traco-macedonean, desprins din imperiul lui Alexandru Macedon, la care se vor fi adăugat legăturile geților cu coloniile grecești, răsculate împotriva lui Lysimachos, sprijinul geților fiind determinat, poate, și de dorința lui Dromichaites de a trece sub autoritatea sa coloniile grecești din Pontul Stâng.

   Cunoscuta relatare despre ospățul luxos, după obiceiul macedonean, oferit de Dromichaites lui Lysimachos, luat captiv cu armata sa, ospăț aflat în vădit contrast cu modestia mesei geților, pentru a da o lecție regelui traco-macedonean este, desigur, una din acele istorioare moralizatoare atât de folosite de scriitorii antici. Ceea ce se poate desprinde din informațiile celor doi autori este că Dromichaites era conducătorul unei uniuni de triburi gete din Muntenia, reședința sa aflându-se în orașul Helis, imposibil deocamdată de localizat. În răstimpul celor patru decenii ce separă campania lui Alexandru Macedon de cea a lui Lysimachos, geții făcuseră însemnate progrese, în primul rând, în domeniul militar: ei nu numai că nu mai fug din calea invadatorului, dar îl înfrâng pe Lysimachos, încercuit, probabil, în Bărăgan. Dromichaites a avut înțelepciunea de a transforma victoria într-o alianță, consolidată prin căsătoria sa cu fiica lui Lysimachos, ceea ce este și un indiciu al statutului său politic.

   După acest episod, informațiile despre geți se răresc. Pe la 200 î.Hr. o inscripție de la Histria – decretul destinat să recompenseze meritele lui Agathocles – amintește de un rege din stânga Dunării, Rhemaxos, poate un urmaș al lui Dromichaites, devenit protector al coloniilor grecești din Pontul Stâng, de la care primea un tribut. Decretul nu spune nimic despre etnia lui Rhemaxos.

   În aceeași perioadă este menționat conducătorul dac Oroles, cârmuitorul unei uniuni de triburi situată, probabil, în sud-estul Transilvaniei și sudul Moldovei, care poartă lupte împotriva neamului germanic al bastarnilor.

   Apoi, spațiul carpato-dunărean iese din atenția lumii grecești, scufundându-se în obscuritate. În această perioadă, un proces de gestație politică se desfășoară la nord de Dunăre pentru ca, atunci când sursele greco-latine proiectează din nou lumina asupra acestei zone, în cuprinsul ei să se manifeste cel mai de seamă conducător al geto-dacilor, Burebista, și statul său.

„MAREA STĂPÂNIRE”

   Împrejurările ascensiunii la putere a lui Burebista nu sunt cunoscute. Strabon scrie că el a ajuns „în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese”, ceea ce înseamnă că o fază de lupte tribale a precedat efortul său de unificare, conflictele interne fiind curmate prin impunerea unei cârmuiri autoritare care a făcut din „ascultarea față de porunci” un adevărat principiu de guvernare.

   În acea perioadă, societatea geto-dacă avea o clasă politică, aristocrația tribală, ai cărei membri se numeau tarabostes în dacă și pileati în latină (de la pileus – căciulă), întrucât purtau capul acoperit cu o căciulă, semnul ce îi deosebea de masa oamenilor liberi de rând (comati sau capillati – pletoși). Sclavajul a avut o pondere cu totul redusă, activitățile productive (agricultură, creșterea vitelor, meșteșuguri) fiind practicate de comati (capillati).

   Dezbinările din lumea geto-dacă au fost generate, evident, de încercările diverselor triburi sau uniuni de triburi de a-și asigura preeminența în anumite zone, în scopul obținerii de avantaje economice. Sursele nu spun aproape nimic despre modalitățile utilizate de Burebista pentru a realiza unificarea politico-militară a geto-dacilor într-un stat asemănător celui constituit de neamul trac al odrișilor. Mijloacele enumerate de Strabon ce ar fi fost utilizate se Burebista pentru a da forță statului său – „prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci” – sunt prea vag înfățișate pentru a desprinde anumite specificități; de remarcat doar că prohibirea alcoolului a reținut în chip deosebit atenția istoricului grec; el îl arată ca autor al deciziei pe marele preot Deceneu, al cărui prestigiu între geți este ilustrat de Strabon prin „faptul că ei s-au lăsat înduplecați să taie vița de vie și să trăiască fără vin”. Fără a exagera însemnătatea acestei măsuri, menționarea ei în două rânduri de către Strabon arată că ea a surprins pe contemporani.

   Eficacitatea acțiunii de unificare a triburilor geto-dace desfășurate de Burebista este relevată indirect de dinamismul și agresivitatea politicii sale externe. Burebista a fost, înainte de toate, un mare cuceritor. Extinderea teritorială a autorității sale nu s-ar fi putut înfăptui dacă el nu ar fi dispus de o puternică structură politico-militară. Nucleul statului său s-a aflat în colțul de sud-vest al Transilvaniei, în zona Munților Orăștiei, unde reședința regelui, aflată la Sarmizegetusa, era protejată de un șir de cetăți (Costești, Piatra Roșie, Blidaru, Faeragul). Efectivul de 200000 de soldați al armatei lui Burebista, indicat de Strabon, este vădit exagerat, dar numărul amintit de istoricul grec arată convingerea observatorilor contemporani că regele geto-dac dispunea de însemnate mijloace militare.

   Cuceririle lui Burebista s-au îndreptat spre „toate azimuturile”. În vest, neamurile celtice ale boilor și tauriscilor din părțile Dunării de Mijloc și ale Slovaciei de astăzi au fost primele care au primit șocul ofensivei regelui geto-dac. După ce i-a adus în supunerea sa, Burebista s-a îndreptat spre est, asupra coloniilor grecești de pe litoralul pontic: unele i s-au opus și au fost aduse în ruină, ca de pildă Olbia (aflată la vărsarea Bugului în Marea Neagră), altele, ca Dionysopolis (Balcic), i-au câștigat bunăvoința. În nord-est, Burebista i-a lovit pe bastarni, iar în sud a împins regatul său până dincolo de Dunăre. La apogeul expansiunii sale teritoriale, statul lui Burebista se întindea din Carpații Păduroși până la Munții Haemus (Balcani) și de la Dunărea de Mijloc la Marea Neagră, litoralul pontic de la Olbia (Bug) până la Apollonia Pontica (Sozopol, Bulgaria) aflându-se sub autoritatea sa.

   Nu este, așadar, de mirare că fondatorul acestei „mari stăpâniri” (μεɣάλη άρχή) este calificat, în inscripția închinată lui Acornion din Dionysopolis (trimis ca sol de oraș la Burebista, apoi îndeplinind o misiune diplomatică pentru regele geto-dac), drept „cel dintâi și cel mai mare dintre regii care au domnit peste Tracia, stăpân al ținuturilor din stânga și din dreapta Dunării”.

   „Ajuns să fie temut și de romani” (Strabon), Burebista a intervenit în războiul civil din statul roman, trimițându-l pe Acornion ca sol la Cnaeus Pompeius, rivalul lui Cezar. După victoria acestuia din urmă la Pharsalos, o ciocnire între romani și geto-daci devenea inevitabilă. Ea nu a mai avut loc, întrucât ambii protagoniști au fost asasinați (44 î.Hr.; după alte opinii, Burebista a murit mai târziu, poate în anul 35 î.Hr.).

   Sfârșitul violent al lui Burebista și destrămarea statului său au fost expresia unei reacții tribale împotriva politicii de unificare întreprinsă de regele geto-dac. Aristocrația tribală (tarabostes) va fi suportat cu greu „ascultarea de porunci” impusă de Burebista. Atât timp cât cuceririle i-au adus beneficii, ea s-a resemnat cu îndeplinirea funcției sale militare, când însă Burebista, în perspectiva confruntării cu romanii, a trecut la o politică defensivă, aristocrația tribală, frustrată de prăzile cu care se obișnuise, nu a mai fost dispusă să-l accepte pe regele autoritar. Un complot i-a curmat domnia și viața.

   În împrejurările tulburi create de înlăturarea regelui, a urmat un rapid proces de dezagregare a „marii stăpâniri” burebistane. Izvoarele indică existența mai multor cârmuitori în spațiul carpato-dunărean, dar cronologia stăpânirii lor rămâne cu totul ipotetică. Primul este Deceneu, rămas conducător al nucleului transilvan al statului lui Burebista; succesorul, Comosicus, a asociat funcția supremă politică și sacerdotală, întocmai ca și Deceneu; i-a urmat Coryllus, care ar putea fi aceeași persoană cu Scoryllus. În părțile Banatului și Olteniei este semnalat regele Cotiso, care a făcut repetate incursiuni în dreapta Dunării, în timpul iernii, când apa fluviului era înghețată. În legătură cu acest Cotiso, istoricul roman Florus scria că dacii „trăiesc nedezlipiți de munți” (inhaerent montibus). Într-o zonă greu de identificat (poate Câmpia munteană), a cârmuit Dicomes, care a intervenit și el în luptele din statul roman, sprijinindu-l pe Marc Antoniu împotriva lui Octavian August.

   Poate ca un răspuns la această prezență politico-militară a geto-dacilor la Dunăre are loc campania proconsulului Macedoniei, M. Licinius Crassus, în Dobrogea. Avându-l ca aliat pe conducătorul geto-dac Roles, Crassus a înfrânt două căpetenii geto-dace locale, Dapyx și Zyraxes, în a cărui reședință Genucla se păstrau încă trofeele capturate de la romani, în urma înfrângerii armatei lui C. Antonius Hybrida, venit să reprime răscoala coloniilor grecești din Pontul Stâng, beneficiare ale ajutorului dat de bastarni și geți. Campania lui Crassus, încheiată cu sărbătoarea triumfului său la Roma (27 î.Hr.), a integrat Dobrogea, pe plan militar, statului roman, deși, formal, ea se mai afla sub stăpânirea Regatului odrizilor, tutelat de Roma. În anul 46, Regatul odrizilor a fost abolit și teritoriul său transformat în provincie romană, încheindu-se astfel instaurarea stăpânirii romane asupra Peninsulei Balcanice. Dobrogea a devenit astfel o parte a provinciei Moesia, creându-se astfel condițiile pentru desfășurarea procesului de romanizare a spațiului geto-dac.

   Prezența Romei la Dunărea de Jos, conjugată cu incursiunile dacilor în dreapta fluviului, făcea inevitabilă o ciocnire romano-dacă. Întocmai cum în Orient granița cu Regatul part era o frontieră „conflictuală”, tot astfel, la Dunăre, Roma era confruntată cu o perspectivă asemănătoare, deși, evident, geto-dacii nu dispuneau de mijloacele de putere ale parților.

   Începând din anul 85 d.Hr., în Dacia au loc dese incursiuni, ciocniri, bătălii între daci și romani, la capătul cărora, în 89, împăratul Domițian ajunge la încheierea păcii cu Decebal (devenit, din 87, rege al dacilor). Aparent, succesul era de partea Romei, pentru că Decebal a acceptat statutul de rege clientelar; în realitate, suveranul dac a folosit subsidiile și asistența tehnico-militară romană pentru a-și consolida puterea și nu numai că a refuzat să înapoieze prizonierii de război, dar a primit chiar dezertori din armata imperială.

   Sfidarea lansată Romei de Decebal era de rău-augur. Regele dac putea deveni un nou Burebista, ceea ce romanii nu puteau tolera. Confruntarea decisivă se apropia.

CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI

   În ajunul războaielor daco-romane, la nord de Dunăre luase sfârșit eclipsa puterii geto-dace. Restauratorul era regele Decebal (87–106), căruia Dio Cassius, om politic grec dar și istoric din secolele II–III, îi face un portret entuziast: „Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri el a fost, mult timp, pentru romani un potrivnic de temut”.

   Însușirile personale ale lui Decebal s-au unit cu progresele înregistrate de societatea geto-dacă, atât în sfera culturii materiale, cât și a celei spirituale, pentru a conferi forță regatului din Carpați și de la Dunăre. Cetățile din Munții Orăștiei și, în primul rând, complexul de la Grădiștea Muncelului, precum și informațiile surselor scrise atestă avansul cunoscut de geto-daci în secolul I d.Hr. Dacă statul lui Decebal era mult mai restrâns decât „marea stăpânire” a lui Burebista, în schimb, el se înfățișa mai omogen sub aspect etnic și mai articulat în privința structurilor politico-militare. Aristocrația – tarabostes – se manifestă solidar cu regele ei în fața primejdiei romane, iar oamenii de rând – comati – răspund ordinelor lui Decebal și luptă cu îndârjire împotriva legiunilor romane.

   Regatul geto-dac nu a fost o simplă formațiune „barbară”, născută din unirea mai multor triburi sub autoritatea unui conducător militar de talent, ci statul unui neam a cărui elită politică avea un ansamblu de reprezentări și concepte politice, religioase și mentale revelate atât de descoperirile arheologice de la Grădiștea Muncelului (sanctuare, poate un calendar), cât și de informațiile furnizate de scriitorii antici Dion Chrysostomos și Iordanes despre viața spirituală și culturală a geto-dacilor. Chiar dacă afirmația celui din urmă este, desigur, exagerată – geții „au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor și aproape egali cu grecii” –, este cert că ei s-au numărat printre populațiile care au dezvoltat, în antichitate, o civilizație cu puternice elemente originale.

   Atacul roman din primăvara anului 101 a fost determinat de temerile lui Traian, generate de consolidarea puterii Regatului geto-dacilor, sau, cum relatează Dio Cassius: „văzând cum odată cu întărirea forțelor militare sporea și trufia lor”.

   Replica lui Decebal dezvăluie o gândire strategică de vast orizont: în timp ce armata romană era angajată în Banatul de astăzi, forțele unite ale dacilor, burilor și sarmaților au trecut în sudul Dunării și au înaintat prin Dobrogea, unde a avut loc o mare bătălie. În cursul ei, pierderile romane au fost atât de mari (calculele specialiștilor le evaluează la 3800 de militari), încât Traian și-ar fi rupt veșmintele pentru a putea fi legate rănile soldaților săi. Amploarea bătăliei și însemnătatea ei sunt relevate și de hotărârea împăratului de a înălța pe locul încleștării un monument triumfal, Tropaeum Traiani (ale cărui vestigii au fost numite de cuceritorii turci „Biserica Omului” – Adamclisi). Victoria din Dobrogea a decis soarta campaniei. Decebal nu mai dispunea de forțe pentru a continua războiul, astfel că încheierea păcii devenea o stringentă necesitate. Regele dac a acceptat condițiile dure impuse de Roma, care urmărea, pe această cale, să-l priveze pe Decebal de mijloacele sale de putere.

   Pentru Decebal pacea nu era decât un armistițiu. În vederea iminentului conflict, el a încercat să-l determine pe Pacorus al II-lea, regele parților – căruia i-a trimis o solie –, să-i atace pe romani, constrânși astfel să facă față unui război pe două fronturi. Regele part nu a dat curs îndemnului lui Decebal, rămas astfel singur în fața noului atac roman.

   Armata romană, condusă de Traian, a trecut Dunărea, în vara anului 105, pe podul construit de vestitul arhitect al timpului, Apollodor din Damasc, la Drobeta (Turnu Severin), și a înaintat spre Sarmizegetusa, încercuită și apoi asediată. Decebal a reușit să-și părăsească reședința, dar, urmărit, s-a sinucis, în momentul când urma să fie luat în captivitate. S-a păstrat stela funerară a lui Tiberius Claudius Maximus, înaintat decurion de Traian deoarece „l-a prins pe Decebal și i-a adus lui [Traian] capul la Ranisstorum” (localitatea nu a putut fi identificată).

   Victoria decisivă și deplină a lui Traian a însemnat dispariția Regatului dac și transformarea teritoriului său în provincie romană (106). Împăratul și-a sărbătorit triumful la Roma, capitala cunoscând apoi patru luni de serbări (123 de zile); s-a acordat o scutire de un an pentru dări și, mai mult, fiecare contribuabil a primit un dar de la împărat în valoare de 650 de dinari. La Roma a fost înălțată, în Forumul lui Traian, o coloană (Columna lui Traian), înaltă de aproape 40 m, opera aceluiași Apollodor din Damasc, o cronică în imagini a celor două războaie daco-romane. Cu cele peste 2500 de figuri umane ce apar în banda spiralică de 200 de m, Columna lui Traian este „cea mai mare sculptură în relief din toată antichitatea” (Radu Vulpe). Ea oferea privitorilor ceea ce cititorii puteau afla din lucrarea sa Dacica (De bello dacico), o relatare a campaniilor sale din Dacia. Această operă s-a pierdut, din ea păstrându-se o singură propoziție: „inde Berzobim deinde azi processimus” („de acolo am înaintat la Berzobis și pe urmă la Aizis”).

   Amploarea manifestărilor consacrate cuceririi Daciei reflectă însemnătatea excepțională a victoriei lui Traian. Noua provincie nu era doar expresia extinderii Imperiului roman la nord de Dunăre; ea însemna asigurarea securității frontierei imperiale pe marele fluviu prin eliminarea unui adversar puternic și generator de instabilitate; în același timp, cucerirea Daciei a avut și însemnate consecințe economice. Potrivit datelor oferite de Ioannes Lydus, istoric bizantin din secolele V–VI, Traian ar fi capturat în Dacia 165000 kg de aur și 331000 kg de argint, cantități considerabile ce ridică semne de întrebare asupra veridicității lor.

   Noua provincie cuprindea interiorul arcului carpatic (Transilvania), în afara colțului de sud-est (încorporat provinciei Moesia Inferior), Banatul și aproximativ o jumătate – cea de apus – a Olteniei. Dacia avea statutul unei provincii condusă de împărat (existau și provincii administrate de senat), reprezentat de un delegat: legatus Augusti pro praetore. O parte însemnată a teritoriului carpato-dunărean, aflată în afara provinciei Dacia (partea de est a Olteniei, Muntenia, sudul Moldovei și colțul sud-estic al Transilvaniei), a fost inclusă în provincia Moesia Inferior, al cărei teritoriu era limitat de Munții Haemus (Balcani), Dunăre și Marea Neagră.

   Provincia Dacia a cunoscut mai multe restructurări administrative și teritoriale. Prima a avut loc în anii 118–119, după ce succesorul lui Traian, Hadrian, a restabilit ordinea, tulburată de atacurile sarmaților (roxolanii și iazigii). Un izvor târziu – Eutropius (a doua jumătate a secolului al IV-lea) – atribuie lui Hadrian intenția de a părăsi Dacia, împăratul fiind însă disuadat de prietenii săi, care i-au atras atenția că ar fi abandonat barbarilor un mare număr de cetățeni romani. S-a obiectat că, față de însemnătatea strategică a Daciei, Hadrian, el însuși un remarcabil comandant militar, nu putea avea gânduri de abandonare a provinciei. Este însă cert că el a ordonat distrugerea suprastructurii lemnoase a podului de la Drobeta pentru a împiedica pătrunderea lesnicioasă a adversarilor în Moesia.

   În urma deciziei lui Hadrian, Dacia a fost împărțită în două provincii: Dacia Inferior, cuprinzând Oltenia și colțul de sud-est al Transilvaniei, apărată de Munții Carpați și de limes Alutanus (frontiera pe Olt), întărită de numeroase tabere fortificate (castre), și Dacia Superior, în limitele căreia intrau Banatul și cea mai mare parte a Transilvaniei. Mai târziu (probabil în 167–168) teritoriul celor două Dacii a fost divizat în trei provincii: Dacia Malvensis (Oltenia), cu capitala la Malva (Romula); Dacia Apulensis (Banatul și sudul Transilvaniei), cu capitala la Apulum (Alba Iulia), și Dacia Porolissensis (nordul Transilvaniei), cu capitala la Porolissum (Moigrad).

Teritoriul provinciei (provinciilor) a cunoscut o masivă colonizare. Potrivit lui Eutropius, Traian, după cucerirea Daciei, a adus „o mulțime foarte mare de oameni din toate colțurile lumii romane pentru popularea orașelor și cultivarea ogoarelor, căci Dacia fusese secătuită de bărbați în urma lungului război al lui Decebal”. Afirmația este o vădită exagerare în ceea ce privește „secătuirea” de bărbați a Daciei, fie și pentru că se întâlnesc în armata romană unități militare ale căror efective erau recrutate dintre daci, în timpul lui Traian și Hadrian. Colonizarea a avut mai puțin rostul de a repopula un teritoriu devastat de două războaie purtate într-un scurt interval, cât mai ales de a consolida stăpânirea într-un mediu care, cel puțin la început, nu putea fi decât ostil.

   Stăpânirea romană a durat în Dacia timp de 165 de ani (106–271) și ea reprezintă un exemplu de aculturație, întâlnirea între două culturi – cea autohtonă, geto-dacă, și cea romană, a administrației, armatei și coloniștilor –, o întâlnire în desfășurarea căreia cele două culturi au dialogat dar s-au și confruntat, una din ele – cea romană – impunându-se ca biruitoare întrucât a fost asimilată de băștinași.

   Sfera în care s-a manifestat din primul moment interacțiunea culturilor în contact a fost cea lingvistică. Veniți de pe tot întinsul Imperiului roman, coloniștii nu puteau comunica între ei, cu autoritățile provinciei și cu băștinașii în limba latină. Aceasta a devenit principalul, dacă nu unicul mijloc de comunicare în Dacia romană, ceea ce a asigurat „victoria” limbii latine asupra celei dace, de la care, în limba română, au rămas, după unii specialiști, circa 80, după alții circa 160–170 de cuvinte (balaur, baligă, barză, brad, brânză, cătun, droaie, fărâmă, gard, groapă, gușă, măgură, năpârcă, necheza, pârâu, țap, vatră, viezure, zăr etc.).

   Numărul redus al cuvintelor de origine geto-dacă nu înseamnă că autohtonii au fost nimiciți, au dispărut, ca urmare a războaielor și cuceririi Daciei de către romani. În limba franceză s-au păstrat 180 de cuvinte celtice, fără ca supraviețuirea galilor, după cucerirea romană, să fi fost contestată vreodată de cineva. În al doilea rând, așa cum a remarcat I. I. Russu, filologul căruia îi datorăm cele mai importante contribuții la cunoașterea limbii geto-dace, se poate face o comparație între cuvintele de origine latină și cele de origine geto-dacă în privința numărului derivatelor. Astfel, la 2099 de cuvinte latine (numărate într-unul din dicționarele de largă utilizare a limbii române) există 6806 derivate, ceea ce înseamnă un raport de 1:3,3, în timp ce cele 160–170 de cuvinte geto-dace au 1400 derivate. „Reducând cifra derivatelor la 1200 ori, chiar la 100 (prin omiterea termenilor cu caracter special ori de însemnătate secundară), obținem un raport de 160 (170):1000=1:6, care ar fi minimal. Rezultă, așadar, că elementele autohtone au derivate în număr mai mare decât oricare dintre celelalte categorii lexicale, dovadă și aceasta despre vechimea și importanța de care se bucură ele în alcătuirea și economia generală a limbii române” (I. I. Russu).

   Latinofonia în Dacia nu implică dispariția geto-dacilor, așa cum, în epocile modernă și contemporană, francofonia și anglofonia nu au însemnat dispariția autohtonilor sau a celor care – în diverse împrejurări – au devenit vorbitori de limbă franceză sau engleză (și astăzi, în SUA, limba engleză, ca mijloc de comunicare între imigranții de diverse etnii, sfârșește prin a-i „topi” în cunoscutul „melting pot” – creuzet.)

   Limba latină a fost principalul factor al procesului de romanizare a geto-dacilor și a Daciei.

   Dacă limba latină a fost factorul invizibil al romanizării și unificării diverselor etnii aflate în Dacia, armata romană a reprezentat agentul cel mai vizibil al prezenței imperiale la nordul Dunării. Ocupată cu prețul unor mari eforturi militare, noua provincie apărea ca un bastion expus atacurilor date de dacii liberi, apoi de neamurile germanice. O rețea de puncte militare de control și de rezistență – castrele – a acoperit teritoriul provinciei. Din pământ, în prima fază a ocupației romane, castrele au fost construite începând cu domnia lui Hadrian din piatră, putând fi ocupate, cele mai mici dintre ele, de efective de circa 500 de militari. Acolo unde staționau legiuni – marile unități ale armatei romane – castrele erau construcții ample și solide.

   Dintre legiunile aflate pe teritoriul Daciei, legiunea XIII Gemina a staționat în provincie de-a lungul întregii perioade de ocupație, avându-și sediul la Apulum (Alba Iulia), iar legiunea V Macedonica, venită în 166/167, a rămas până la retragerea aureliană, reședința ei fiind la Potaissa (Turda). Prezența militarilor romani – ei înșiși recrutați de pe tot întinsul imperiului, întocmai ca și coloniștii – a antrenat difuzarea limbii latine și romanizarea populației. În jurul castrelor, pentru a răspunde nevoilor de tot felul ale militarilor romani, au apărut așezări civile – în cadrul cărora negustorii și meșteșugarii aveau o pondere importantă – numite canabae. La Apulum, unde s-a aflat imediat după crearea provinciei și legiunea I Adiutrix, care participase la război, pe lângă legiunea XIII Gemina, sunt semnalate canabae încă din primii ani ai ocupației romane.

   Poate că mărturia cea mai elocventă a rolului armatei în romanizarea Daciei este faptul că bătrân provine din lat. veteranus, termenul folosit pentru a desemna pe soldații romani care, după 25 de ani de slujbă militară, intrau în viața civilă. Cuvântul bătrân din limba română este un indiciu concludent că un mare număr de soldați romani, la încheierea serviciului militar, au rămas în Dacia, unde și-au întemeiat familii și, evident, gospodării.

   Un alt factor puternic al romanizării au fost orașele. Geto-dacii nu ajunseseră la nivelul unei vieți urbane. Așezările lor ar putea fi considerate – doar unele din ele – în cel mai bun caz ca având un caracter semiurban. Cucerirea romană a adus cu sine o autentică înflorire a orașelor. Provincia a numărat 12 așezări urbane, fondate de coloniști și de veterani. Prima a fost însăși capitala provinciei, Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, cu statut de colonie, întemeiată prin 108–110; alte orașe – precum Drobeta, Napoca, Apulum, Potaissa etc.– au avut statut de municipii (inferior coloniei). Orașele erau centre de producție și de schimb, reședințe administrative și militare; ele aveau o intensă viață publică, sub conducerea colegiilor de magistrați. În orașele din Dacia sunt semnalate numeroase asociații de meșteșugari, de zidari, lemnari, dulgheri, pietrari, plutași etc. Civilizația urbană nu s-a limitat la aria orașelor, ci a invadat și hinterlandul lor agrar. Așezările urbane au îndeplinit pentru zonele sătești din jurul lor – din unghiul de vedere al procesului de romanizare – aceeași funcție ca și castrele pentru canabae-le adiacente.

   În interiorul zonelor rurale, alte focare de romanizare au fost fermele agricole, întemeiate de coloniști (villae rusticae), ale căror pământuri erau cultivate și prin munca băștinașilor. Întâlnirea între coloniștii latinofoni și autohtoni a deschis calea pătrunderii limbii latine și în satele geto-dace.

   În sfârșit, un loc important în procesul de romanizare a revenit contactelor umane și, în primul rând, căsătoriilor. Afirmația lui Eutropius despre Dacia „secătuită” de bărbați este evident o exagerare, dar nu se poate tăgădui că războaiele au provocat pierderi mari în rândurile populației masculine a Regatului dac. Coloniștii au umplut aceste goluri și, pe măsura amalgamării autohtonilor cu cei nou-veniți, căsătoriile mixte au devenit tot mai frecvente.

   Romanizarea intensă a autohtonilor geto-daci constituie esența procesului de aculturație. El a început înainte de cucerirea Daciei de către romani, prin legăturile economice dintre cele două maluri ale Dunării, și a continuat și după plecarea administrației și armatei imperiale, prin legăturile economice și religioase dintre sudul și nordul Dunării de Jos și prin prezența garnizoanelor romano-bizantine pe malul drept al fluviului.

   Superioritatea categorică a civilizației romane față de cea geto-dacă și-a spus cuvântul; ea s-a impus în spațiul carpato-danubian, a romanizat pe băștinași și a făcut din geto-daci, mai întâi, romani, apoi romanici și, în cele din urmă, români.

RETRAGEREA AURELIANĂ

   Expusă atacurilor întreprinse de dacii liberi și sarmați, iar mai târziu de goți, Dacia reclama – pentru apărarea ei – efective militare importante, într-o perioadă când criza Imperiului roman făcea vulnerabile frontierele, a căror securitate impuneau Romei mari eforturi. Dunărea – un obstacol natural – era mai ușor de apărat decât granițele dace din nordul fluviului. Retragerea armatei romane la sud de Dunăre și organizarea apărării pe limesul danubian apărea ca o soluție pe cât de necesară pe atât de evidentă.    

   Începutul retragerii pare a fi fost făcut în timpul domniei împăratului Gallienus (253–268), dar abandonarea Daciei este asociată de numele împăratului Aurelian (270–275) și plasată de obicei în 271, deși este evident că o operație de evacuare nu se putea încheia într-un singur an.

   În condițiile declanșării – din rațiuni precumpănitor politice, cum se va vedea mai jos – a unei vii controverse în jurul continuității daco-romane și române la nord de Dunăre, textele privind retragerea aureliană au fost supuse unei analize scrutătoare. Sursele care menționează evenimentul sunt toate târzii. Ele vorbesc despre plecarea „romanilor” sau legiunilor și a provincialilor (provinciales). Astfel, Eutropius – care scrie la circa o sută de ani de la eveniment – relatează că „Deoarece toată Illyria și Moesia erau devastate și nu mai spera să o poată păstra, el a golit provincia Dacia, pe care o crease Traian dincolo de Dunăre. Romanii pe care i-a scos din orașele și de pe ogoarele Daciei i-a așezat în partea de mijloc a Moesiei. Și astfel provincia Dacia este acum în dreapta Dunării, pe când înainte fusese în stânga ei”.

   Față de afirmarea răspicată a „golirii” Daciei de populație ca și față de imposibilitatea practică a realizării unui astfel de gol demografic – mai ales în condițiile epocii – este tentant și oportun de amintit remarca unui istoric francez (J. Nouzille), care rezumă în termeni sugestivi confruntarea dintre partizanii și adversarii „golirii” Daciei de către Aurelian: cei dintâi au de partea lor izvoarele împotriva logicii, ceilalți logica împotriva izvoarelor.

   Există totuși un izvor care, indirect, vine în sprijinul adversarilor tezei despre totala evacuare a Daciei: Iordanes, un got romanizat care a trăit în secolul al VI-lea, scrie numai despre retragerea legiunilor din Dacia („împăratul Aurelian, rechemând de acolo legiunile, le-a așezat în Moesia”). Absența oricărei referiri la romani sau provinciali s-ar putea explica prin existența la nord de Dunăre a unei populații romanice, ceea ce l-ar fi făcut pe Iordanes să renunțe la afirmația că împăratul îi strămutase în sudul Dunării pe toți locuitorii Daciei.

   Părăsirea Daciei de către armata și administrația imperială a fost, cu siguranță, însoțită și de plecarea celor care aveau să-și pună la adăpost bogății, expuse acum năvălitorilor. Care a fost numărul celor refugiați în sudul Dunării? Imposibil de evaluat! Dacă sursele literare latine vorbesc despre o evacuare totală a provinciei, ele o fac pentru a acredita imaginea punerii la adăpost a tuturor cetățenilor romani. Realitatea istorică arată însă că – exceptând „purificările etnice” – războaiele, atacurile, calamitățile naturale etc. nu dislocă grupurile umane dintr-o regiune expusă vicisitudinilor. Logica istoriei obligă astfel la încheierea că grosul populației daco-romane a rămas pe teritoriul fostei provincii romane Dacia.

   Se cuvine citată aici opinia lingvistului român Sextil Pușcariu: „Oricât de paradoxal ar părea, evacuarea Daciei de armată și oficialități și lăsarea ei pradă barbarilor a fost una din cauzele care au favorizat menținerea romanismului în stânga Dunării. Dacă Roma ar fi opus aici o rezistență armată, năvălitorii ar fi distrus populația romană, trecând peste ea ca un ciclon peste un dig prea slab, măturând tot ce i se opunea în cale. [ . . . ] Pe întinderea mare a provinciei lăsate în nordul fluviului în stăpânirea năvălitorilor, aceștia aveau loc să se răspândească în toate direcțiile; ei nu mai puteau izbi cu atâta putere, precum valurile mării se pierd pe o întinsă plajă nisipoasă”.

   Absența rezistenței militare a cruțat Dacia de devastările unui război între barbari și legiunile romane, așa cum s-a întâmplat, în repetate rânduri, în sudul Dunării, în secolele III–V, unde întinse regiuni au fost pustiite. „Năvălirile barbare”, astfel cum sunt cunoscute marile deplasări de populații din Europa de Est și Asia Centrală, nu au însemnat, cum se crede îndeobște, permanente distrugeri și masacre. Unul dintre cei mai reputați specialiști în istoria nomazilor, americanul Owen Lattimore, exprimă părerea că „este o greșeală să se presupună că, în fapt, culturile nomade erau <<mai primitive>> decât culturile sedentare. Ele trebuie văzute mai degrabă ca tipuri alternative de specializare economică și productivă. Este, așadar, greșit să se presupună că, în fapt, culturile nomade erau mai războinice și mai prădalnice decât culturile sedentare. Atât popoarele nomade cât și cele sedentare s-au angajat în războaie de pradă, dar și unele și altele au fost de asemenea angajate în negoț, în schimburi pașnice”. Observațiile de mai sus trebuie înțelese, în cazul Daciei, în sensul că, după primele contacte între migratori și autohtoni, ce au putut avea un caracter violent, între ei s-au stabilit relații de schimb, care au asigurat o coexistență pașnică. Este adevărat că timp de aproape un mileniu – secolele III-XIII – informațiile despre autohtonii din spațiul carpato-danubian sunt cu totul sporadice. Puținătatea știrilor din sursele bizantine, slave, apusene și orientale se explică prin două cauze. Mai întâi, odată cu ieșirea Daciei de sub autoritatea imperială, teritoriul din nordul Dunării a prezentat un interes mai redus pentru observatorii politici ai timpului, care erau cronicarii; în al doilea rând, când acest interes s-a manifestat, el s-a îndreptat spre neamurile care exercitau dominația politică și militară asupra acestui spațiu și nu spre autohtonii dominați. S-a întâmplat și în Dacia ceea ce avea să se petreacă, secole mai târziu, în coloniile din Africa și Asia, unde populațiile băștinașe au „dispărut” din câmpul de vedere al observatorilor, atenți numai la activitățile colonizatorilor albi. Valurile succesive ale populațiilor de stepă au acoperit ca un înveliș spațiul carpato-danubian, sustrăgând populația băștinașă observării cronicarilor. În anumite împrejurări, acest înveliș s-a destrămat, și atunci, prin ruptură, s-au putut zări băștinașii.